Articol semnat de Adriana Săftoiu


„Efervescență” a fost cuvântul pe care l-a folosit primarul Timișoarei, Dominic Fritz, când l-am întrebat cum ar descrie atmosfera din orașul de pe Bega, pe perioada deținerii titlului onorant de Capitală Europeană a Culturii. 

Și îndrăznesc să spun că nu a greșit. Relația mea cu Timișoara nu e un secret, o parte din familia mea locuiește acolo și nu sunt puțini cei pe care îi știu. Vorbind cu ei, spuneau că s-au simțit din plin „emulația”, atmosfera de sărbătoare, că nu te plictiseai, că orașul a fost viu, avea „tensiune”. Dar…și acest „dar” mi-a fost confirmat și de primarul Fritz fără ca eu să îl fi întrebat sau să îi spun ce feedback aveam. 

Timișoara câștigă titlul de Capitală Europeană a Culturii pentru 2021, dar, în contextul pandemic, Consiliul de Miniștri al UE a hotărât să întrerupă programul. 2023 devine anul culturii la nivel continental. Toți ochii autohtoni sunt îndreptați spre Bega. Va face față provocărilor? „A fost, cred, mult peste așteptările tuturor. Poate nu peste așteptările mele, pentru că eu am știut care este ambiția și am avut o încredere mare că o să reușim”, spune Dominic Fritz. Și apoi continuă exact cu acel „dar” pe care l-am sesizat în discuțiile cu amicii timișoreni. Ei au remarcat „lipsa de unitate” între instituții, o „încrâncenare, cine a făcut mai mult și mai deștept”. 

În dialogul avut, primarul are o remarcă similară, cu un adaos: „era încă de dinaintea anului 2023. A fost o atmosferă de dezbinare, de neîncredere, chiar și la nivel național. Toată lumea vorbea despre cum se ceartă în Timișoara, despre cât de mare va fi eșecul. Și cumva toată lumea a așteptat să vadă cât de mult voi reuși să limitez impactul negativ al eșecului.” De la această „așteptare” s-a plecat. La finalul anului Cultural, este convins că toți cei care au fost în Timișoara - vizitatori, turiști etc - au plecat „cu o cu totul altă idee despre România decât cea pe care o aveau când au venit”. Evident, una net favorabilă. 

 

My image

 

„Nu am vrut un foc de artificii.”

 

Consideră că cel mai important e ceea ce s-a realizat la nivel de comunitate și modul în care vor folosi în anii următori beneficiile care au venit o dată cu titlul deținut: „Nu am vrut un foc de artificii, un mare festival timp de un an și după aceea să mergem toți acasă. A fost doar un început pentru ceva mai mare, pentru a redescoperi implicarea civică, latura europeană, vocația europeană a Timișoarei.” 

Este conștient că odată cu evenimentele care închid anul Cultural se deschide, de fapt, „o altă ușă”: „Ne-am dat seama în acest an de ce suntem în stare. Și se simte în rândul operatorilor culturali, instituțiilor culturale, dar și în rândul antreprenorilor, al voluntarilor.” Statistica arată peste 800 de organizații implicate și 3000 de voluntari care i-au cerut „să le dea de lucru și în 2024, să nu îi trimită acasă”. „Aceasta e valoarea acestui an. Nu o serie de evenimente care, până la urmă, dacă ai bani, le faci, plătești pe cineva să le facă. Provocarea a fost să se creeze un spirit, să constatăm potențialul orașului și să îl creștem.” Nu era relevant doar să organizezi niște evenimente și proiecte individuale, ci să realizezi „un ecosistem cultural”. „Am insistat foarte mult pe parteneriate, să nu dăm unui singur operator o sumă de bani și acela să facă tot, sau nu. Am insistat să conlucreze cu alți parteneri din oraș, din afara orașului, în Europa, tocmai ca să creștem un ecosistem.” 

Îi propun să avem o privire sinoptică și să vedem ce ar fi putut să fie și mai bine. Punctează două condiții pentru realizarea unui proiect: să ai un plan și să ai timp. Cu ultima condiție, parcă s-a câștigat ceva prin amânarea cu doi ani, dar tot mai era loc. „După bucuria victoriei în 2016, când s-a anunțat câștigătorul, victoria s-a transformat repede într-o povară pentru oraș: într-o presiune foarte mare, în certuri despre bani, despre putere, despre cine zice ce e cultură, despre cine are control asupra programului și așa mai departe. A fost de fapt o mare criză de încredere. Și pentru mine întrebarea era cum reușim să depășim această criză de încredere.” Și nu erau puțini mefienți: timișorenii, operatorii culturali, jucătorii politici, sunt cei pe care îi enumeră. Subliniază că au fost trei miniștri ai culturii în trei ani de mandat și de fiecare dată trebuia să explice de la zero ce înseamnă proiectul. 
O primă măsură luată a fost „descentralizarea răspunderii”, prin responsabilizarea instituțiilor partenere. A creat o echipă curatorială care să gestioneze programul cultural. A realizat că va fi nevoie de un armistițiu politic pentru a nu prejudicia proiectul. Consideră că a trecut „peste tot felul de umilințe și jigniri”: „Le am spus tuturor, la un moment dat, că dacă vor, mă ascund în anul 2023 sub o masă și pot lua ei toată gloria. Important este să reușim.” Menționează că era nevoie de „parteneriate politice” ca proiectul să reușească. Îl pomenește de bine pe președintele Camerei Deputaților, Alfred Simonis, dar și pe liberali. Neșteptat, îți vine să spui, știind care e raportul de forțe între cele trei partide. Dar să fie primit când câștigă comunitatea.

 

My image

 

Expoziția Brâncuși a fost cel mai mare succes.

 

Expoziția Brâncuși a fost de departe cel mai mare succes, dar și disputat. Cine are merite: Primăria sau Consiliul Județean? Noroc că publicul - peste 100 de mii de vizitatori - nu s-a împiedecat în asemenea discuții și s-a bucurat din plin de lucrările expuse. Apoi, un obiectiv care a fost lansat în plină controversă a adunat cei mai mulți vizitatori, 200 de mii: pepiniera, un turn verde așezat în fața Operei, cu 1300 de plante care și-au schimbat pe parcursul anului fața, un bun prilej de a discuta despre biodiversitate, despre rolul naturii. „Plus că a fost și ceva mai răcoare în vară, cu 6 grade mai puțin în Pepinieră”, adaugă zâmbind. În total, toate evenimentele au atras peste 1,4 milioane de participanți. Nu a fost de colo prezența lui John Malkovich, a lui Jesse Jay, dar evenimente ca cele din Piața Ocsko apreciază că vor rămâne în comunitate. „Am trimis un fotograf care a făcut portrete ale vânzătorilor din piață care, bineînțeles, că au fost foarte sceptici la început. Când după două săptămâni s-a făcut o expoziție foto în piață, la fața locului, iar oamenii s-au transformat dintr-o dată din niște vânzători în niște fotomodele și au făcut parte dintr-o expoziție de artă, au luat portretele acasă…Capitală culturală nu e doar ce se întâmplă la teatru, la operă.  Sunt evenimente care poate nu atrag zeci de mii de oameni, dar care sunt foarte importante pentru comunitate.”

În opinia lui, România putea să folosească acest titlu mai mult decât a făcut-o, ca un proiect strategic de țară. Face referire la „dosarul Schengen” și veto-ul Austriei care „au mare legătură și cu percepția și cu reputația României, care se traduce și într-o monedă de putere politică, la negocieri”. Crede că timișorenii au reușit să aducă „un plus țării” și că „Bucureștiul ar fi putut să folosească mult mai bine această carte și să investească mult mai mult”. Adaugă că banii pentru promovarea proiectului din partea Ministerului Culturii au ajuns în noiembrie anului 2023. „Fiecare eveniment ar fi trebuit să înceapă cu un film despre capitala europeană. Fiecare speach politic ar fi trebuit să înceapă cu Capitala Culturală”, este opinia lui. 
Timișoara culturală a făcut pagini în New York Times, în Financial Times, iar Time Magazine a inclus orașul ca unul dintre cele 50 cele mai importante destinații ale anului. 

 

Cultura nu e ieftină

 

Din punct de vedere financiar, un asemenea proiect este „costisitor”, dar precizează că „nu este ieftină cultura, dacă vrei să o faci cum trebuie”. De la Primărie, au fost alocați 145 de milioane de lei, la care se adaugă 50 de milioane de la Ministerul Culturii și aproximativ 4 milioane de euro din partea Consiliului Județean. Dar investiția se „întoarce” prin efectele pozitive în domeniul cultural, în industria Horeca, în economia generală. 

Apreciază că un asemenea eveniment de anvergură presupune o capacitate foarte bună de a păstra controlul și coerența atât cultural, cât și logistic. Au fost 2000 de evenimente care s-au întâmplat în diferite locuri, uneori simultan și care au presupus o atenție la detalii. S-a început cu stângul, cu o conducere colectivă, de peste 100 de persoane de la diferite instituții. Adunările generale, din modul în care descrie funcționarea, erau mai degrabă sedințe de vorbit unul peste altul. Cum din greșeli se învață, au fost redefinite atribuțiile instituțiilor implicate, create unele noi și proiectele au început să capete un contur limpede.  

 

My image

 

Între John Malkovick și Piața Ocsko

 

Privind retrospectiv, ar acorda mai multă atenție comunicării. „Să comunici constant, să înveți despre cum să duci dezbateri responsabile spre cultură au importanță strategică. Bineînțeles, că la fiecare concert au fost dezbateri începând cu cel de deschidere, de ce a cântat cutare taraf, de ce trupa asta și nu trupa cealaltă. Cred că am reușit să includem aceste dezbateri într-un spațiu de creștere pentru noi toți fără să atace credibilitatea proiectului.” 

Cheia realizării cu bine a marelui proiect a fost faptul că s-a bazat pe toată energia orașului, că a încercat cât mai mult posibil să includă cât mai multe instituții, de la universități, la societate civilă, de la artiști liberi, la instituții de cultură formale, totul „sub o singură umbrelă”, să nu fie primarul sau primăria „buricul, să monopolizeze evenimentul”. 

Fără nicio ezitare, e decis să investească, în continuare, în cultură. „Deși efectele nu sunt întotdeauna imediate, cum e atunci când înlocuiești o bordură, se simt în spiritul unui oraș, iar într-o lume în care ne tot gândim cum o să ne înlocuiască inteligența artificială, partea asta creatoare, gândirea critică trebuie să le stimulăm în comunitățile noastre, pentru că altfel ne pierdem puterea de a face față transformărilor care vin.” Are regrete că nu a reușit să participe la mai multe evenimente în cartiere. E limpede că e mai vizibil să meargă lângă John Malkovich, dar sigur e mai aproape de pulsul orașului să fii în Ocsko.  

 

Orice închidere e o deschidere.

 

Terminăm dialogul într-o notă instructivă. A vorbit mai puțin despre ei, respectiv mediul privat, dar nu pentru că nu sunt valoroși pentru dezvoltarea unui oraș. Ba din contră, cei din urmă vor fi cei dintâi. „Au fost peste 50 de companii care s-au implicat financiar, cu angajații lor, cu spații etc. Sub egida de Capitală Culturală, am găsit o apropiere între administrația publică și mediul de afaceri, care uneori e mai greu de stabilit tocmai pentru că există și o reținere față de politic, față de administrație, unde este multă birocrație, iar mediul de afaceri fuge de administrație. Așa că a fost un context foarte foarte bun să ne apropiem.” E convins că acest context cultural a fost un bun prilej pentru a continua cu mai multe colaborări între mediul de afaceri și administrația publică din Timișoara. Viitorul va dovedi dacă e doar speranță. Și mai ales cum vor folosi pe mai departe tot ce a câștigat orașul de pe Bega în anul care tocmai s-a încheiat. Constantin Noica ne-a lăsat o bună călăuză: „orice închidere e o deschidere”.

Interviul a fost publicat în Revista Ghidul Primăriilor, Ediția XI, prima și singura revistă din România în format print și online destinată exclusiv autorităților locale.
Pentru a vizualiza online revista, click aici: https://www.ghidulprimariilor.ro/_revista-11/
Pentru a comanda gratuit revista în format print, click aici: https://ghidulprimariilor.ro/ro/orders/revista