Primăria Ponor

Istoria comunei Ponor este făcută de “ponoreni”, aşa cum ne prezintă preotul Alexandru Gherghel în lucrarea “Monografia istorică a Bisericii Sfantul Nicolae din comuna Ponor” – Teză de Licenţă – 1958 – Lucrare de o deosebită importanţă istorică – cu caracter ştiinţific – aduce la lumină toate persoanele şi faptele măreţe ce au însemnat ceva în timpul lor pentru locuitorii acestor meleaguri.
Denumirea comunei Ponor – vine de la poziţia geografică – dealuri line – fără contururi regulate (ponoare) îmbinate cu văi adânci şi largi. Cu toate că Ponorul a avut de la început acelaşi relief în decursul vremii a purtat mai multe denumiri: Ponorul înainte de 1848 a fost o comună administrativă împreună cu Mogoşul şi Rîmeţul iar centrul comunei era Rîmeţul. De aceea şi azi moţii îi mai zic acestei comune “Ponorul Rîmeţului”. În anul 1882 intră în componenţa comunei Ponor şi satul Brădeşti (sat aparţinător Rîmeţului). În 1911 numirea comunei Ponor s-a schimbat în Ponorul Mare (Nagy-Ponor iar Geogelul în Kisgyogypatak) numire ce se cerea a se folosi de toate autorităţile şi de popor. Această numire credem că i s-a dat acestei comune pentru a se deosebi de “Ponorul Cîmpenilor” care n-a durat decât până la încorporarea Ardealului la România, când Nagy-Ponor s-a transformat în “Ponor” iar Kiss ponor (Ponorul Câmpenilor) în “Ponorel” numiri ce au rămas neschimbate până azi.
Vechimea locuitorilor pe meleagurile Ponorului se zice că ar fi de pe la anul 105 e.n. când oştenii romani din legiunea lui Traian, sătui de luptă s-au retras cu fetele dace răpite din împrejurimi pe aceste văi înconjurate de păduri pe unde până atunci, nu se pare să fi călcat picior de om. Ca argumente sunt conştiinţa unanimă a ponorenilor că partea bărbătească e provenită din romani, iar cea femeiască din neamul dac. Chiar fizionomia bărbătească are în cele mai multe cazuri asemănări foarte vădite cu cele mai reprezentative figuri la romani, apoi costumele populare feminine păstrează reminiscenţe dace. Despre părţile comunei care au fost populate prima dată se crede că ar fi cele dinspre răsărit (satul După-Deal, Vale în Jos).
Dat fiind faptul că originea locuitorilor Ponorului este cea daco-romană, desigur că naţionalitatea nu poate fi decât cea română iar religia cea ortodoxă cum afirmă un raport din 1920. Statornicia munţilor ce-i înconjoară le-a insuflat ponorenilor tărie încât au rămas statornici neamului românesc, a cărui sânge pulsează şi azi cu putere în strănepoţii lui Horea şi Avram Iancu, încât şi-au păstrat cu multă sfinţenie până azi alături de credinţă, limba curat românească, portul ardelenesc.
Ocupaţia ponorenilor de la început a fost vânatul şi facerea mangalului (cărbunele de lemn) pe care îl transportau în saci pe cai la oraşe pantru fierari şi încălzit. Despre această ocupaţie a primilor locuitori vorbesc şi azi vetrele de cărbuni de pe păşunea comunală care se zice că ar fi chiar de pe timpul romanilor.
Locuitorilor comunei li se atribuie porecla “Mocani” sau “Ţopi” după unii autori.
De la Cheile Rîmeţului în sus încep adevăratele comune mocăneşti dintre care amintim: Întregolde, Rîmeţ, Ponor, Mogoş.
Contribuţia ponorenilor la răscoala lui Horea şi Avram Iancu precum şi în cele două războaie mondiale a fost de netăgăduit.
Revoluţia lui Horea a început în părţile moţeşti ale Apusenilor. Ponorenii au fost printre primii luptători care au luat parte activă la acea chemare naţională. Se ştie că în Mogoş s-au adunat ponorenii şi celelalte sate de munte, la începutul răscoalei. În 16 noiembrie 1874, răsculaţii întâmpină armata astfel “... pe la două ceasuri după amiază se aud numai deodată chiote asurzitoare şi împuşcături pe munte. Era mulţimea ţăranilor care venea dinspre Mogoş, Ponor şi Rîmeţ”. Câte lupte anume vor mai fi fost prin Valea Ponorului şi Geogelului nu se ştie, dar pe la 16 noiembrie pe malul Arieşului de unde se vedea armata lui Leopold, de cealaltă parte de pod de unde veni sublocotenentul cu 2 soldaţi şi le strigă să trimită pe mai marele lor să se înţeleagă. Atunci se arătă căpitanul Furdea Nicula din Ponor împreună cu Triş Ioan, amândoi călări. Aceştia au fost amăgiţi de au făcut pace cu oastea ungară, care le-a restituit toţi prizonierii. Dar zvonul făcut de unguri că Horea a spus că toate căpeteniile trebuie să puie pace cu armatele stăpânirii iar oamenii să plece acasă a fost o pace înşelătoare şi a dus la nereuşita răscoalei. După 64 ani ponorenii se înrolează din nou sub conducerea lui Avram Iancu pentru înlăturarea jugului cel greu al iobăgiei. Mulţi dintre bătrânii de atunci îşi aminteau de suliţele rămase de pe vremea lui Iancu de la părinţii şi bunicii lor.
În 1848 peste comuna Ponor n-a ajuns greul luptelor pentru că la porunca conandantului Axente Luca din Ponor ieşeau pe vârfurile munţilor şi dealurilor obligatoriu, femeile, copii şi bătrânii şi fiecare persoană era datoare să facă câte zece focuri care erau întreţinute în toate nopţile de asediu. Drumul de la comună era surpat şi barat cu lemne şi pietre ca armata duşmană să nu poată pătrunde. Focurile de pe dealul Hopagiului au avut o aşa de puternică impresie asupra armatei năvălitoare care ajunsă până în apropierea Ponorului s-a retras grabnic până dincolo de Tarcău înspre Rîmeţ unde a poposit peste noapte. Dar răsculaţii lui Axente Luca i-au urmărit şi pe când dormeau mai bine au năvălit asupra lor iar rezultatul bravurii lor s-a văzut abia la răsăritul soarelui când sângele vărsat acoperea pământul în adevărate bălţi. De atunci acel loc poartă numele până azi “La Fântânele”. Şi în cele două războaie mondiale ponorenii şi-au dat partea lor de contribuţie. Astfel în primul război mondial au fost chemaţi sub arme 205 oameni din care s-au mai întors numai 158 restul de 47 au murit. În al doilea război mondial s-au jertfit pentru patrie ca eroi 7 ponoreni.
În anul 1952 a fost ridicat “Monumentul eroilor” din Ponor unde sunt înscrise cele 54 persoane decedate – cinste memoriei lor
Ca o încheiere a revoluţiilor ţărăneşti din Ponor putem aminti aici şi aşa zisa revoluţie ce a avut loc în 1918, la sfârşitul primului război mondial, când cei întorşi din bătălie s-au răsculat contra stăpânirii maghiare de atunci, precum scrie şi preotul George Lazăr în cronica sa “că revoluţionarii IOSIF BUTA cu consorţii” la 5 noiembrie 1918 au împuşcat în faţa primăriei pe notarul IOAN VISA din Şeica Mare pentru nedistribuirea ajutoarelor de concentrare la femeile din comună. Această răscoală s-a întins şi asupra celorlalte comune din faţa căreia au fugit toţi funcţionarii publici, notari şi jandarmi. Ghioghiu Iosif povesteşte cum poporul din Rîmeţ a înconjurat casa notarului de acolo, care a scăpat cu fuga pe fereastră la miezul nopţii. Tot atunci la Ponor a fost executat şi un rău făcător care a dat foc la mai multe şuri, şapte în acea zi.
Atitudinea ponorenilor în lupta contra unirii cu Roma (catolicism) a fost pozitivă. Ei au respins această convingere impusă la 1699 prin preotul lor Alexandru care împreună cu alţi preoţi din comunele vecine au răspuns în scris la apelul din 14 aprilie 1698 pentru a se uni cu Roma declarând comun “Legea noastră românească din legea grecească o ţinem întreagă şi o ţinem aşa fiindcă în ea ne-am aflat”. De asemenea au participat în anul 1761 la revoluţia lui Şofronie prin care ortodoxia ardeleană şi-a cerut dreptul la viaţă. S-au împotrivit şi generalului Bucow şi au cerut să nu strice mănăstirea Rîmeţului unde ei aveau şcoală (1762), iar în 1819 au zădărnicit toată propaganda catolică rămânând în vechiul făgaş - ortodoxia
Prima şcoală a ponorenilor, precum şi a comunelor din jur nu a fost în Ponor ci la Mănăstirea Rîmeţului la o depărtare de 15 km. În 1762 generalul Bucow a distrus şcoala şi nu s-a mai reparat până în 1792. Cel dintâi local de şcoală a fost ridicat în Ponor în anul 1876, funcţionând până în anul 1911 când s-a mutat învăţământul în noul local din “Vîztop” iar vechea şcoală a fost transformată în casă culturală. În anul 1924 -1 februarie- s-a înfiinţat în satul După-Deal o şcoală primară cu un post de învăţător. Din 1876 şi până în 1940 şi-au desfăşurat activitatea un număr de 26 învăţători.
Casa culturală a fost întemeiată de societatea tineretului în localul şcolii vechi din cimitir în 1923 sub preotul Ioachim Groza care a înfiinţat şi următoarele societăţi: Renaşterea, Reuniunea Femeilor, Cercul cultural “Astra”, Frăţia ortodoxă, Temperanţa şi Sfatul păcii. Toate acestea au funcţionat la casa culturală până la al doilea război mondial.
În anul 1912 preotul Vasile Breşa a înfiinţat banca populară “Înaintarea” cu 70 membrii şi un capital social de 70 coroane. Sub conducerea ei s-au înfiinţat şi “Tovărăşia economică asigurarea vitelor” – filiala Ponor – centrala Orăştie cu 170 de membrii. Tot banca a înfiinţat şi prima cooperativă de mărfuri şi cereale din sat. Această bancă s-a gospodărit bine având şi un camion propriu, care uzându-se complet din lipsa de grijă a şoferului a cauzat falimentul băncii. De la Banca Populară “Înaintarea” din Ponor a mai rămas casa de bani ce se află la Primăria Ponor şi amintirea timpului ei de înflorire.
Clădirea în care a funcţionat prima şcoală din Ponor (1876), casa culturală (1923) şi banca Populară “Înaintarea” (1912) după cel de-al doilea război mondial a rămas pustie până în anul 1953 când reparându-se a fost prefăcută în casă parohială funcţionând până în anul 197   când s-a construit noua casă parohială a bisericii din satul Ponor. Actual este dărăpănată şi pustie. Casa parohială din Ponor a fost zidită în anul 1900 de preotul Laurenţiu Ciorbea care a donat-o bisericii în anul 1910. A funcţionat până în 1953 când s-a mutat la vechea şcoală din cimitir. În clădire a funcţionat miliţia până în anul 1961 după care a funcţionat Bufet până în anul 1970, apoi centrul de preluare şi prelucrare lapte – 1974.
Cimitirul parohial Ponor, e format în jurul bisericii şi este împrejmuit cu gard de zid din 1905, când fiecare familie a adus câte 5 care de piatră şi a plătit un zlot. De când există acest cimitir nu se ştie precis, dar din Protocoalele Morţilor în intervalul de 140 ani (1815-1955) au intrat pe poarta acestui cimitir 5299 de repausaţi. Punând în comparaţie naşterile ce au existat în acelaşi interval s-a constatat că mortalitatea a întrecut natalitatea cu 1461 morţi. Calculând care a fost media de viaţă a locuitorilor de la parohia Ponor s-au constatat următoarele
1815-1865 adică 50 ani – 31 ani, 6 luni, 6 zile
1815-1955 adică 140 ani – 39 ani, 4 luni, 7 zile
1944-1955 adică 10 ani – 45 ani, 7 luni, 5 zile
Pe măsură ce traiul locuitorilor s-a îmbunătăţit mortalitatea a scăzut iar media de viaţă a crescut.
Parohia ortodoxă Ponor a fost de la început de sine stătătoare. Nu se cunoaşte precis data înfiinţării, dar se deduce că a existat încă înainte cu mult de 1700 după cum se cunoaşte că în 1699 aveau preot pe Popa Alexandru. Şi atunci când era o comună politică cu Rîmeţul şi Mogoşul, centrul-primăria- era în Ponor. Chiar şi Horea avea în Ponor un căpitan pentru a însufleţii masele la răscoală. În anul 1733 sub popa Savu parohia avea 95 familii, în circumsripţie, din 1805 avea 870 familii, 3 biserici şi 6 preoţi aparţinând cercului Zlatna şi protopopiatului Alba până în 1900 până când Ponorul şi Geogelul s-au încorporat la protopopiatul Lupşei până în 1945 când a trecut din nou la protopopiatul Aiud unde este şi astăzi. În anul 1886 parohia Ponor avea 1102 suflete, în 1895-1054 suflete, 1958-1031 suflete, 1999-510 suflete.
Dintre bisericile anterioare nu se cunoaşte decât una de brad fără pictură care a fost vândută după 1800 parohiei Micoşlaca – Aiud.
Biserica actuală cu hramul Sfântului Nicolae e construită din piatră şi cărămidă, în formă de corabie, lungă de 25 m şi înălţimea turnului de 50 m. Este zidită în anul 1800 şi are o frumoasă arhitectură interioară formată din 5 bolţi sprijinite pe arcuri.
Pictura acestei biserici este foarte bine păstrată, stilul ei este semi-bizantin. A fost executată de zugravul Teodor şi fii săi, Nicolae şi Iacob în anii 1809 cea din altar, iar cea din restul bisericii în 1823. Se spune că aceştia şi-au preparat culorile pentru pictură din florile culese de fetele fecioare din Ponor de pe câmp. Sfinţirea bisericii a avut loc la 9 octombrie 1818. În anul 1930 a avut loc prima renovare, apoi în 1955 şi 1977-1978
Din anul 1760 şi până în prezent biserica din Ponor a fost slujită de 15 preoţi.
Clădirea “Primăriei” vechi a comunei datează din anul 1900 şi este aşezată în partea stângă a văii Ponorului, satul Ponor. Clădirea a fost renovată în anii 1961-1963 şi a funcţionat până în anul 1971 când administraţia comunei s-a mutat în clădirea nouă din Ponor-Deal. Aici s-a format “centrul civic” al comunei Ponor, fiind grupate toate clădirile de interes public cum sunt: Primăria (anul construcţiei – 1971), Poliţia (anul construcţiei 1977), Magazin sătesc (anul construcţiei – 1957), Şcoala generală I-VIII (anul construcţiei – 1980), bloc locuinţe (anul construcţiei – 1977), Centru colectare lapte +magazin privatizat (anul construcţiei – 1995), Biblioteca comunală (în sediul primăriei), centrul agricol, punct sanitar veterniar, agenţie PTTR, etc.
Nici comuna Ponor nu a fost ferită în decursul timpului de calamităţi, cutremure, secete, inundaţii, războaie, boli. Cele mai vechi însemnări privind calamităţile sunt consemnate în hrisoavele bisericii Sf. Nicolae din Ponor. Astfel, a fost însemnat că la Crăciunul din 1911 un vânt năpraznic a descoperit turnul bisericii şi care a fost nevoie să fie acoperit. Apoi joi 13 iunie 1913 a trăznit în turn făcând bagube în valoare de 50 coroane. Se face de asemenea menţiunea că la cutremurul din 1940 s-au făcut 20 de crăpături în bolţi şi a trebuit să fie reparată. Se mai menţionează că şi gospodăriile ţăranilor s-au ales cu crăpături în pereţi. Cutremurul din 1977 nu a avut efecte nedorite asupra populaţiei comunei.
În ceea ce priveşte inundaţiile povestesc bătrânii că mai demult a fost o rupere de nori la munte şi atunci apa văii a mânat în furia ei case şi câteva mori care au fost înghiţite la Vânătare, dar nici la Arieş nu au ajuns. Inundaţiile din 1970 au afectat o locuinţă iar una a fost îngropată sub pământ din cauza alunecării de teren. De asemenea au fost distruse drumurile din apropierea văilor. La inundaţiile din 1975 nu au fost constatate pagube însemnate, doar infrastructura localităţi a fost afectată. Foametea din 1933 şi 1947 a afectat localitatea din plin, preţul unei ferdele de grâu ajunsese la preţul unei oi.