Materialul este inclus în programul ,,Păstrăm Tradițiile”, un proiect cultural inițiat la nivel național de Ghidul Primăriilor și derulat în colaborare cu Primăriile și Consiliile Județene.

Interviu cu Mert Ciprian din satul Sintești, comuna Margina, profesor pasionat de tradițiile populare

 

Sunteți profesor în comuna Margina, sunteți pasionat de istoria şi obiceiurile locale. Jucați călușarul și croiți opinci. Unde ați învățat să jucați călușarul și cum ați învățat să confecționați opinci?

Mă numesc Mert Ciprian, împlinesc 45 de ani anul acesta, pe 31 decembrie; m-am născut în satul Sintești într-o familie de români – tata, ardelean, mama, bănățeancă – și sunt dascăl în localitatea Margina, din județul Timiș. Părinții au fost o viață dascăli, iar eu le-am urmat calea, dar, ca toți românii, sunt țăran până în măduva oaselor: așa m-am născut și așa o să plec, ca toți ai mei, cu zâmbetul pe buze și cu dragostea de neam și țară, de pământul acesta sfânt care ne rabdă, ne hrănește și ne reprimește în sânul lui, precum un tata iubitor, în suflet. De mic, bunicul din partea mamei, veteran de război, mi-a insuflat dragostea de neam, iar tata, un pasionat de istorie, a avut grijă să mă ajute să cunosc și să prețuiesc ceea ce suntem, pe cei care au fost și mai ales m-a făcut să înțeleg că trebuie să păstrăm, apărăm și ducem mai departe ceea ce ne-au lăsat, cu jertfe mari! Am avut norocul ca, la Școala Normală de învățători, să întâlnesc un profesor extraordinar, care, simțind, poate, pasiunea mea pentru istoria neamului, mi-a pus la dispoziție o colecție extraordinară de informații, care mi-au fost ca un balsam pentru suflet…Mai departe, m-am întors acasă, ca orice țăran, și am decis să fiu dascăl în satul meu. E, poate, un sat mic, dar este plin de istorie și are multe de arătat, cui vrea să vadă. Printre tradițiile deosebite ale satului, dansul călușarului este, de departe, cel mai spectaculos, atât prin vechimea lui (atestat de pe vremea dacilor, jucat în fața lui Mihai Viteazul, la intrarea în Transilvania, dus la Plevna sau pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial), cât și prin simbolistica lui – de purificare a casei, alungare a răului, dar și manifestare a românismului, într-o perioadă de asuprire națională – și, nu în ultimul rând, prin spectaculozitatea figurilor, frumusețea muzicii, a costumului și a strigăturilor. Ca toți copiii din sat, am învățat jocul uitându-mă, la început, la ”hăi mari”, apoi, pe la 14 ani, când am fost primit în echipă, am învățat de la ei, cei care formau, deja, echipa de călușari. De aici, drumul a fost ușor: m-a atras atât de mult dansul, vechi „de când lumea”, cum v-ar spune sinteștenii, încât am continuat să caut, să  redescopăr figuri uitate – de la călușarii vechi – și am reușit să readuc la viață 30, din cele 64 de figuri ale vechiului dans. Cu timpul, am fost ales vătaf și am avut onoarea să conduc ceata de călușari pe marile scene ale țării, alături de mari artiști (Nicolae Furdui Iancu, Drăgan Muntean sau Grigore Leșe), dar și în afara ei (Ungaria, Serbia, Ucraina, Republica Moldova), ducând mereu cu noi mândria de a fi român și motto-ul: „Călușaru-i falnic!” Croitul opincilor este legat – poate așa a fost soarta – tot de calușar, deoarece, la un moment dat, vechile opinci, moștenite de la cei bătrâni, s-au rupt, și astfel s-a pus problema să facem altele noi, fiindcă ,,ce-i călușarul fără opinci și căciula cu tricolor?” Dar, nu avea cine să ne facă, meșterii opincari fiind de mult plecați pe drumul fără întoarcere. Atunci, am decis să încerc eu. Am luat o opincă veche, am desfăcut-o și am încercat să imit modelul. Ce a ieșit? Nu vreți să știți. Dar cum nimic nu se realizează ușor, iar noi aveam nevoie de opinci, am perseverat…și echipa a avut, din nou, opinci. Acesta este începutul. Mai târziu, am prins drag de acest meșteșug și am început să caut opinci vechi, să vorbesc, prin sat, cu bătrânii care mai trăiau și purtaseră, copii fiind, opinci. De la dânșii am învățat mici „secrete” și mai important, am înțeles că, la fel ca multe altele, țăranul român își croia singur opincile și am decis să o fac și eu. Încet, încet am început să capăt îndemânare și, în periplurile mele prin țară – fiindcă una dintre pasiunile mele o reprezintă drumețiile – am căutat opincari, de la care să învăț. Am găsit, puțini, din păcate…dar extraordinari. Și am privit, am întrebat, am învățat…și, ajuns acasă, am pus cap la cap ceea ce știam cu ce am văzut, iar opincile și mai ales faptul că oamenilor le plăceau ce văd, mi-au confirmat că fac ceea ce trebuie. Și m-am bucurat, că doar nu pentru mine lucrez, ci pentru cei care vin – nimic nu ducem cu noi, trecutul face parte din viitor, și important este, cred eu, ceea ce rămâne după ce nu mai suntem.

 

Povestiți-ne puțin ce înseamnă o opincă confecționată autentic, conform vechilor tehnici. Cum facem diferența între o opincă produsă în serie și una confecționată 100% manual?

Priviți Columna, ori fotografiile vechi…acolo o să vedeți opinca. Este vechea încălțăminte a poporului nostru, rămasă din vremuri vechi. Credeți că, degeaba, au exclamat italienii, la vederea lui badea Cârțan, „un dac s-a coborât de pe Columnă!”? Cum spuneam mai sus, țăranul roman și-a croit îmbrăcămintea acasă, după nevoie: simplă, dar frumoasă, trainică, însă meșteșugit realizată. Așa a croit și opincile: din pielea animalelor sacrificate pentru carne (porc, vită) a păstrat pielea, pe care a tăbăcit-o (sinteștenii au fost iscusiți tăbăcari și felceri) folosind sarea și sucurile din plante și scoarță de copac. Când vorbesc despre autentic, aș vrea să vă spun ceva: rolul opincii era de a proteja, în primul rând, obielele și/sau ciorapii de lână, care, la rândul lor, protejau/încălzeau piciorul. Asta înseamnă că ele trebuiau să fie trainice, apoi frumoase. De asemenea, cum spunea bunicul meu, vârful ridicat era pentru a da la o parte iarba înaltă iar golul de la călcâi, pentru a nu păstra apa în ele. Căci, a pune obielele la uscat, pe o creangă, era ușor și dura puțin, ceea ce permitea purtătorului să nu stea ud la picioare. Așa că, eu consider că este autentic atunci când lucrezi opincile cu uneltele vechi: ciocan, potricală, cuțit și, chiar dacă le înfrumusețezi puțin, nu uiți de partea utilă. Pe de altă parte, când lipești, coși talpă, pui tot felul de „zorzoane” ori desene/imprimeuri -nu mai realizezi opinci, ci sandale, pantofi, ori altceva. Nu sunt împotriva modei ori a progresului, dar tradiția trebuie respectată și dusă mai departe așa cum am primit-o, nu cum „bate vântul”!  Așadar, este simplu să diferențiezi încălțămintea de serie de cea realizată traditional: cele create de meșteri vor fi mai puțin finisate, poate, dar vor fi potrivite pe piciorul proprietarului, pentru că așa se fac, după picior; de asemenea, nu veți vedea cusături de mașină, tălpi lipite ori tăieturi perfecte, dar veți simți, când le încălțați, acel „ceva”…toți înaintașii ce au fost „talpa țării”, în opinci vă vor sta, parcă, alături, mândri că nu i-ați uitat.

 

Cine mai este interesat de opincărit în prezent? Cum doriți să transmiteți mai departe acest meșteșug?

Din păcate, lumea tinde spre nou, spre „modern” și lasă deoparte ceea ce este national, traditional, specific poporului nostru…și e păcat. Căci ce e mai frumos și mai drept decât să știi cine ești, din cine te tragi și să poți să te mândrești cu vrednicii înaintași!  Astăzi, mai doresc opinci doar cei care fac parte din ansambluri folclorice, dansatori și soliști vocali, dar și aici a ajuns, din păcate, modernizarea și „stilizarea”, așa că vezi tot mai des, ceva ce nu este nici opincă, nici sanda, dar „arată bine”. Poate…Descurajant însă, este faptul că nici cei care sunt la locul potrivit, în funcții ce le-ar permite să promoveze tradiția, nu o fac; aleg să ne ignore, pe cei puțini care mai facem aceasta la fel ca strămoșii noști, și ne cheamă doar când au nevoie să prezinte „celor de sus” ori străinilor ceva inedit. Nu mă deranjează, dar mă întristează. Însă, merg mai departe, deoarece acasă mă așteaptă copiii din grupul, de ei numit, „Noi, dacii”, care duc, cu drag, mai departe tradițiile noastre: opincăria, olăritul, pictura de icoane pe sticlă, călușarul, poezia în grai bănățean și colindatul cu dube. Sunt mici, nu-i sprijină nimeni, dar au un suflet mare, până la cer și la fel de curat și îl pun pe tot în ceea ce fac. Cu ei și prin munca lor știu că neamul nu piere iar tradițiile și meșteșugurile noastre vechi vor dăinui.

 

Povestiți-ne despre activitățile opționale pe care le realizați cu copiii, la clasă sau în cadrul orelor opționale și despre performanțele pe care le-ați obținut împreună cu ei în diferite competeții meșteșugărești.

În 2011 am încercat să formez, pentru prima dată, un grup de copii dornici de a învăța poezii în grai bănățean. S-au adunat foarte mulți, entuziaști și rezultatele nu au întârziat să apară. Pot spune, fără să fiu arogant, că noi am dat tonul în județ la acest tip de concursuri. Mai târziu, prin 2016, am decis să să încerc să-I învăț pe copii și călușarul. Am avut un așa succes încât și fetele din echipa de dansuri pe care o pregăteam m-au anunțat că renunță la dansuri și învață călușarul. Nu m-am supărat, deoarece scopul meu, acela de a-i învăța să joace ca la noi, fusese atins, așa că le-am primit în echipă, și bine am făcut! A urmat pictura de icoane, pe sticlă, olăritul, unde am fost ajutat de părintele unor elevi, meșter olar din vestitul centru de la Jupânești și colindatul cu dube. Participând la o serie de concursuri, în județ și în țară,  copiii au fost mereu pe primul sau al doilea loc, ceea ce ne-a dovedit că ceea ce facem este bine. Din păcate, nu poți fi apostol la tine în sat, așa că, cei „mari” au decis că nu suntem potiviți pentru nivelul dânșilor, și au ales să premieze echipe pregătite de dânșii, pe foaie, cu „dansuri” care nu au legătură cu tradiția. Dar nu ne-am descurajat. Chiar dacă nu mai participăm la activitățile organizate de dânșii în județ, repetăm în continuare și participăm, când reușim să strângem fondurile necesare, la festivalurile din țară…că în străinătate, desi am avut invitații, nu ne permitem. Ultima, dar nu cea de pe urmă activitate desfășurată cu elevii a fost opincăria: copiii m-au văzut croind opinci, pentru ei, și m-au rugat să-I învăț. De aici și până la locul I pe țară, la Olimpiada Meșteșugurilor populare a fost doar un pas…și șase luni de muncă – Tudorescu Bogdan, cel mai tânăr opincar din țară (10 ani), după o săptămână de muncă la Muzeul „Astra” din Sibiu, din peste 300 de copii, lua premiul I, pentru realizarea de opinci, traditional. Așadar, se poate! Așa că, noi mergem mai departe și ne-am ales, ca motto, un citat din N. Petrescu-Redi, „Nopţi albe în Laconia”: „ Cu opinca-i veche, Crişan-răzvrătitul măsurat-a distanţa dintre bordei şi castel; cu nojița opincii - drumul de la pământ la cer.”

 

Ce înseamnă ,,poezie în grai bănățean” și cum se propagă acest gen de poezie în comunitatea dumneavoastră? 

Poezia în grai bănățean are la origini creațiile paorilor bănățeni, alfabetizați mai repede decât țăranii din alte părți alte țării dar lipsiți de un centru urban românesc, deoarece, până la Marea Unire, orașele din Banat și Ardeal au fost, preponderent, locuite de ocupanți, românii fiind siliți să le părăsească, ori să rămână la sat.  Cu toate acestea, ca și în cazul corurilor țărănești, și aici paorii, având în frunte dascăli, preoți și țărani talentați, au pus bazele și au dus tot mai sus ceea ce astăzi se definește clar ca o sub-categorie a genului liric, având reprezentanți de seamă, lăudați de marii critici ai vremii (Victor Vlad Delamarina, apreciat de către marele critic literar Titu Maiorescu ca fiind primul poet dialectal roman, de exemplu). Pentru noi, a promova și a duce mai departe acest gen de poezie, specific Banatului, este o datorie de onoare și o plăcere, în același timp, cu atât mai mult cu cât, chiar la noi în sat, dar și în comună, avem câțiva reprezentanți de seamă, precum și un festival anual, dedicat poeziei dialectale. Astfel, Lică Lăzărescu, Gelu Câmpeanu, Radu Georgescu, sunt câțiva dintre poeți, iar versurile lor, dar și ale altor poeți în grai, răsună în fiecare an la festivalurile și concursurile unde copiii noștri participă, făcându-ne mândri de proveniența noastră. Faptul că, atât în școală cât și în afara ei, în cadrul grupului „Noi, dacii” și nu numai, există foarte mulți copii, de la 3 la 18 ani și chiar mai mari, care participă la astfel de activități, învață cu drag poezii în grai, îmbracă costumul popular și urcă pe scenă pentru a prezenta poeziile neamului nostru reprezintă o mare reușită pentru noi, ca și comunitate, ca neam. Iar sprijinul părinților, care sunt alături de copii și, implicit, de noi, necondiționat, dovedește că, la fel ca înaintașii lor, și ei înțeleg importanța perpetuării, prin toate mijloacele existente, a tradițiilor și obiceiurilor neamului nostru românesc.

 

Povestiți-ne puțin despre Muzeul din Satul Sintești pe care l-ați amenajat împreună cu tatăl dumneavoastră. Ce pot admira turiștii în acest muzeu?

Muzeul Satului Sintești a fost un vis vechi al tatălui meu. De foarte mulți ani, el a adunat obiecte vechi, costume, unelte de la oamenii din sat, în speranța că va reuși, cândva, să le expună, pentru cei ce tineri. Ocazia s-a ivit la sfârșitul anului 2010, când a primit o mica încăpere de lângă Căminul Cultural, unde, împreună, am amenajat un mic muzeu. Dar, foarte repede, locul a devenit neîncăpător, deoarece noi am continuat să colecționăm iar oamenii, la început reticenți cu privire la motivul pentru care adunam așa ceva, au început să aducă tot mai multe donații. Din acest motiv, în 2014 am solicitat către Primărie și am primit clădirea fostei Primării, de pe vremea regimului austro-ungar, o clădire cu mai multe încăperi, unde am putut să aranjăm cele, deja, peste 2000 de obiecte adunate.De atunci, colecția s-a tot mărit, vizitatorii s-au înmulțit și Muzeul a fost inclus, ca unul dintre punctele principale de vizitare, în circuitul oferit de „Mic dejun la Margina”, un proiect de promovare a turismului rural. Acest fapt a făcut ca, peste 5000 de vizitatori, din Australia până în Mongolia, SUA sau China să ne treacă pragul și să plece, cred eu, mulțumiți că ne-au trecut pragul.Așadar, ce oferă o vizită la noi? Având ca punct de plecare vorbele lui Petru Rareș: „Vom fi iar ce-am fost și mai mult decât atât!”, vă așteaptă, în primul rând, o întoarcere în timp….veți vedea uneltele din curtea țăranului, de la car la topor, de la seceră la plug; apoi, veți intra într-o camera țărănească de secol XIX, complet dotată. Veți vedea costume din sat, multe și bine întreținute; un război de țesut complet și functional, un atelier de tâmplărie, unul de opincărie. Diplome, cupe și atestate primite, în timp, de corul țărănesc întemeiat cu mai bine de 150 de ani în urmă și apreciat inclusiv de Ciprian Porumbescu, de către fanfara ce, la 1925 avea deja o vechime apreciabilă, de echipa de călușari, ce, în 2018 a sărbătorit 100 de ani de joc, fără pauze. De asemenea, veți vedea fotografii vechi, din sat și despre sat, scrisori de pe front ori fotografii cu cei care au scăpat, sau nu…Toate adunate cu drag și prezentate cu sufletul deschis. Și, ca o completare: nu vă faceți probleme, intrarea este liberă, trebuie doar să vreți să veniți.

 

Vă invităm să faceți o scurtă pledoarie în favoarea turismului local din comuna Margina. Ce găsesc turiștii în Margina și doar în Margina? 

Dacă vă iubiți țara, vreți să faceți, nu doar virtual, o excursie în trecut și, mai ales, dacă doriți să cunoașteți oameni simpli dar harnici și primitori, cum sunt, de fapt românii, să intrați într-o gospodărie țărănească și să vedeți ori chiar să hrăniți animalele, să munciți, pentru o zi ori câteva minute, ca bunicii dumneavoastră, de vreți să gustați – pe săturate – din bucate gătite traditional, naturale și proaspete, să vă plimbați cu căruța trasă de cai prin pădure, să colindați prin pădurile vechi de la noi, să învățați opincăria, sculptura în lemn ori să vedeți călușarii și dubașii, veniți la noi. Comuna Margina are de toate și mai mult, căci, dacă veți dori, puteți vedea bisericile vechi, din lemn și micul dar frumosul nostru Muzeu, completând astfel, ziua „la țară”, departe de tumultul orașului și de grijile zilnice. Sunt convins că, o dată ce veți încerca, vă veți dori să reveniți, ca mulți dintre cei care au făcut-o deja. Și ca o completare de ultimă oră, proiectul nostru, „Mic dejun la Margina” a luat locul III, joi, 21 octombrie, la Atena, în cadrul Conferinței Internaționale pentru Turism Cultural în Europa. Inițiativa se afla pe lista proiectelor europene finaliste în concursul „Destinația 2021 pentru Turismul Cultural Sustenabil” lansat de ECTN – European Cultural Tourism Network.

 

Cum considerați că s-ar putea implica primăriile și autoritățile locale în sprijinirea meșterilor populari?

Din păcate, noi suntem o specie pe cale de dispariție…Și nu pentru că nu am dori să transmitem și altora ceea ce știm ci pentru că, tocmai cei care ar trebui să ne ajute, să ne „scoată în lume” aleg să ne ignore, să ne lase deoparte, fiindcă ar fi nevoiți să cheltuie niște bani cu asta…și e mai ușor să-I păstrezi.Faptul că suntem împinși „la bătaie” doar la anumite evenimente ori când vin străinii și nu vor să meargă la ZOO este trist…Dar adevărat. În plus, acest curent atât de agresiv promovat, de uniformizare, „europenizare”, modernizare prin renegarea, abandonarea tradițiilor și specificului nostru, ca popor, ne pune și pe noi, puținii meșteri populari rămași, „pe cruce”, căci noi reprezentăm tot ceea ce se dorește uitat. Păcat…un popor fără tradiții și obiceiuri e ca un copil fără părinți. Nu de mult, mi se reproșa faptul că nu am diplomă, pentru opincărie. Câți meșteri populari au…sau, mai corect ar fi să întreb: câți meșteri populari au nevoie, pentru a crea, de o diplomă? Se pare că, fără ea, nu suntem „legali” și nici potriviți pentru a participa la evenimentele de promovare a țării. Ce să facem? Școli pentru așa ceva nu sunt…oare din vina cui? Dar, ca să vă răspund: frumos ar fi ca aleșii locali dar și „domnii mari” să se întoarcă și spre noi, cei de jos, și să vadă ce facem. Nu doar să se uite. Poate ar remarca munca asiduă a copiilor, care, în puritatea lor, au înțeles că, prin ceea ce fac duc mai departe tradițiile neamului românesc. Poate ar înțelege importanța muncii noastre pentru formarea copiilor dar mai ales pentru păstrarea identității naționale, căci mândria de a fi român este cea care a ținut nemul acesta, bătut de atâtea necazuri, aici, de 2 000 de ani. Poate ar găsi niște fonduri să-i ajute pe copii să participe la activități și din alți bani, nu doar din ai lor și ai părinților. Poate…poate...un vis frumos! Dar cum sunt un optimist convins, încă sper la vremuri mai bune și cât voi putea, am să duc mai departe aceste tradiții minunate!

Date contact prof. Mert Ciprian:

https://www.facebook.com/muzeulsatului.sintesti | ciprian_vlad2002@yahoo.com

Materialul a fost publicat în Revista Ghidul Primăriilor, Ediția Specială, Noiembrie 2021, prima și singura revistă din România în format print și online destinată exclusiv autorităților locale.

Pentru a vizualiza online revista, click aici: https://bit.ly/3qLeiZh

Pentru a comanda gratuit revista în format print, click aici: https://bit.ly/3HvsStT