PRIMĂRIA GĂLBINAŞI

Principalele obiective turistice ale Județului Buzău lacul Vulturilor numit și Lacul Fără Fund, format în perioada periglaciară, Vulcanii Noroioși de la Dealurile Pâclelor, Câmpul Roman din satul Pietroasele, Biblioteca Vasile Voiculescu fondată în 1893, Muzeul Chihlimbarului din Colți, tabăra de vară de Sculptură în aer liber de la Măgura, cu peste 256 sculpturi de piatră realizate în 16 ediții, Tezaurul de la Pietroasele („Cloșca cu Puii de Aur”) în 1837 pe dealul Istrița, Mina de petrol din stațiunea Sărata Monteoru.
Tradiții locale
Casa ţărănească din Gălbinaṣi
Casele erau scunde (circa 2,25 m înălțime), cu pereții din nuiele, lipite cu pământ galben, erau mai mici la înâlțime și cu acoperișurile mai plate, fiind astfel adaptate climei mai putin ploioase și cu curenți mai puternici (vântul).
Tipologia este asemănătoare (locuințelor de munte și deal), cu două încăperi situate de o parte și de alta a chilerului (sala) și cu polata sau cu polați pe lungimea sau lătimea casei. Pe față sau pe una dintre laturi, uneori pe amândouă, era prispa inchisă cu galerie sau deschisă.
Temelia casei era din grinzi de lemn sprijinită pe câte o bucată (sau bucăți) de piatră la colțuri. Pereții erau ridicați pe furci și umpluți cu pamânt prins în astereală sau din chirpici făcuți din pământ amestecat cu paie, turnați în formă, uscați și apoi zidiți. Peste pereți se așeza acoperișul. În zona lacurilor și bălților, casele și anexele erau acoperite cu stuf (rogoz) care se găsea din abundență în zonă și care era un izolant termic foarte eficient atât iarna, cât și vara. Nu se poate face o diferențiere categorică între locuința din zonele de munte, deal și câmpie întrucât strânsele relații economice și de rudenie dintre locuitori au făcut ca multe elemente să circule dintr-o zonă într-alta, fie pornind de la pretențiile comanditarilor, fie folosind aceiași meșteri. Putem concluziona că amplasamentul, dimensiunea, decorul și calitatea materialelor de construcție reflectau starea materială și gustul proprietarului comanditar.
Mobilierul: casele tărănești din zonă aveau mobilier simplu, rezumându-se numai la necesar. În cămara ―de locuit se găsea obligatoriu o masă înaltă (de multe ori înfundată), un dulap de perete, iar deasupra sobei cu plită se găsea un grătar cu poliță pe care se prindeau vasele. În cameră se aflau două – trei paturi după necesitatea familiei, așezate în jurul peretilor și lăzi folosite drept canapele și pentru depozitare.
- Casa mare era folosită pentru păstrarea lucrurilor ―de zestre și pentru găzduirea unor musafiri de seamă. De obicei nu avea sobă, dar dacă se punea soba aceasta era din zid, fără plită și lipită de peretele dinspre sală. În cameră erau două paturi, între ele o masă înaltă, la capătul paturilor câte o ladă de zestre, iar în colțul opus sobei, un cuier sau un dulap.
Sala (tinda) era camera de legatură între cele două camere și exterior. Uneori tot din sală se intra în poiata din spatele casei. Aici se țineau hainele pentru lucru, apa, lemne, uneltele și o scară, pentru că de aici se urca în podul casei. Locuințele din zona de câmpie aveau în sală o sobă mare cu plită deschisă, care se alimenta cu paie și coceni de porumb. Când soba se găsea în sală, camera de locuit avea soba oarbă ―fără gură‖- era încălzită de fumul cald care venea din soba mare aflată în tindă.
Varul nu era cunoscut. El a apărut mai tarziu; era rar folosit, tehnica stingerii lui părând complicată, iar prețul lui era mult prea ridicat pentru disponibilităţile financiare ale locuitorilor. Focul se aprindea cu amnarul lovit de cremene lângă o feștilă de bumbac dezlânat. În vatră se păstra permanent focul, fiind mereu cărbuni aprinși, înveliți seara sub spuza protectoare pentru ca jarul să rămână viu până în zori. Dacă se stingea, se împrumuta foc de prin vecini, iar cărbunii se duceau într-un hârb de lut, sub strat protector de cenușă. După înserare, odaia se lumina cu lumânări de seu sau cu opaițe de lut; lămpile cu gaz au apărut abia prin 1880.
Decorarea casei, a camerelor se făcea cu țesături. Casa mare, mândria familiei, avea pe paturi saltele de lână sau din paie acoperite cu cearceafuri din in (de obicei decorate și dantelate pe margini), peste care se puneau cergi (sau macaturi, mai târziu). Patul era plin de perne cu decoruri variate. Pereții din jurul paturilor erau acoperiți cu covoare sau păretar pe care se prindeau ștergare frumos decorate. Pe peretele de răsărit se găsea o icoană care avea deasupra un stergar prins ―în fluture’. Icoana putea fi moștenită sau dar al nașilor de cununie. Icoana de casă nu se dăruia, trebuia sa moară odată cu casa. Când se dărâma casa era lăsată sub dărămături.
Podelele erau acoperite cu preșuri. În lăzile de zestre se păstrau hainele pentru nuntă sau pentru înmormântare, perne, velinte, cearceafuri, cergi, macate/macaturi etc. În camera de locuit paturile aveau saltele de paie (sau foi), cearceafuri din in sau cânepă (după starea materială a proprietarului) acoperite cu țol sau macaturi. Pereții din dreptul patului erau acoperiți cu țol sau păretare din macat.
​În zona Buzăului, tolul era făcut din înnădirea la mijloc a două preșuri țesute în casă ―din cozi‖ (resturi de material rupte în fâșii, cusute între ele și țesute în război în două ițe). Gospodina casei combina coadele, materialele după culori și astfel aspectul general este unul multicolor. Mesele erau acoperite cu fețe de masă ornamentate pe margine și în mijloc cu tişlaifăre (o bucată de pânză dreptunghiulară cu ornament bogat). Ferestrele aveau perdele din pânză simplă pentru camera de stat și cu ornamente bogate pentru ―casa mare‖. Pe pereți se găseau ștergare și, bineînțeles, o icoană la care se punea busuioc la Bobotează, salcie la Buna Vestire și frunză de nuc sau de tei la Înălțare. La împlinirea anului, în preajma noii sărbatori, aceste frunze se ardeau și cenușa se punea la flori.